Buna'neata. Oficial e 12.23... Dar tot dimineata e pentru mine. De fapt nu m-am trezit singurica, ci de la zgomotul masinilor din strada. Visam atat de frumos.

     M-am ridicat si cu ochii inchisi, am  mers pana la bucatarie... mi-am  facut un ceai. Si privind afara, savuram ceaiul. Apoi am inchis fereastra.

     Am mers pana in dormitor, unde m-am pus in pat. M-am intors cu fata la perete. Si am adormit.

Ne mai auzim.  O zi buna sa aveti ;)

     

     Viata? Ce o fi si asta? De unde s-a luat? Cu ce se mananca? Tot mai des, noi, tinerii ne dam astfel de intrebari. Intreband, oamenii din strada ne vor raspunde diferit... total diferit.

     Deci, ce este viata? Rostul omului pe pamant... dar de la Dumnezeu... fericire... iubire... frumosul... un labirint poate. Deci, fiecare cu ideile sale.

     Viata de fapt, este atunci cand privesti fiecare rasarit si apus, atunci cand traiesti fiecare inspir si expir. Si in pofida faptului ca stim ca e -1, totusi zambim. Si zambim, bucurandu-ne ca l-am trait si pe asta. Putea fi si mai rau.

     De fapt, viata si e un labirint. Si ca sa ajungi la final- fericit, trebuie la inceputul cursei sa cantaresti bine toate lucrurile. Dar de fapt, gresim, pentru ca suntem oameni... Si e si logic. Pentru ca omul pe greselile lui se invata. Alteori nu. De fapt, nu toti.

     De foarte multe ori, pasim in labirint poate cu stangul hai sa zic asa. Deci unii din noi nu se gandesc, inainte de a actiona.

     Viata de fapt, e o tabla de sah, iar noi-oamenii, nu suntem decat piesele de joc. Astazi suntem pe patratelul negru, maine insa ne putem trezi pe cel alb. Si invers. Si suntem piesele de joc care singuri ne alegem calea... soarta.

     Fiecare stie ca niciodata nu vom ajunge la fericire pana noi nu ne vom lupta. Pentru ca ea nu vine la cei ce doar o asteapta. Astfel, va trebui sa luptam pentru ea. Alteori vom fi nevoiti sa jertfim din ani, doar pentru a o putea savura cateva ore. Si trebuie sa stim cum sa luptam, pentru a fi cu adevarat fericiti.

     Si, deci, dupa cum am mai mentionat , viata noastra e o tabla de sah, iar noi suntem regi sau regine. Nu e decat un joc, pe care suntem nevoiti sa il jucam, ori... nu traim. Asa ca, il vom juca. Vom fi la inceputul jocului, si de fapt nu stim cu ce ne vom alege la final. Dar, pentru ca suntem optimisti (ce-i drept, doar o parte din noi), vom alege sa parasim jocul cu zambetul pe buze... deci, declarandu-ne invingatori. Titlul de invingator trebuie sa il obtinem: prin munca... printre atatea lacrimi.

     Fiind la inceputul cursei, vom privi tabla de sah. E atat de lunga calea, si... e ca un zig-zag. Facand primii pasi, incetul cu incetul va trebui sa parasim patratelul-alb de ce nu. Si incetul cu incetul ne vom trezi pasind patratelul negru.La inceput, fiind curios, nu ii vei da o mare importanta crezand ca e o noua etapa in viata ta si vei fi la fel ca si ieri, cand inca nu stiai ce te asteapta.

     Uite, si problemele vor pasi increzute in viata ta ca niste oaspeti nepoftiti. Pentru ca intr-adevar sunt niste oaspeti nepoftiti. Si nu cred ca se va gasi un stapan care sa ii primeasca cu bratele deschise.

     La inceput, stiind ca suntem intr-o noua etapa a vietii... fiind curiosi, vom lupta... cu atata entuziasm parandu-ne ca finalul acestui mini-joc ne asteapta cu victorie evident. Si, vom lupta. Si fiind pentru prima data pe patratelul negru ne va fi cam greu, dar... vom lupta. Astfel, vom pasi iarasi pe patratelul alb... mult asteptatul. Si vom radia de fericire.

     Ne vom mentine mai mult timp pe patratelul alb. Si vom radia  de fericire. Dar, privind cerul cu atata

bucurie, nu vom mai observa pietrele, de care ne vom impiedica. 

     Ne vom trezi iarasi pe patratul nergu. Si ne vom intreba mirati Pai cum, iarasi? Dar vom fi mai linistiti stiind cum sa ne descurcam. Vom aplica aceleasi metode... dar  rezultatul va intarzia sa apara. Atunci  iarasi ne vom mira Cum asa? Dar de fapt, pe masura ce crestem, si pietrele  sunt mai mari, ori... in cazul precedent  erau doar niste bolovani din pamant ce se vor sfarma mult mai usor.

     Iti va fi mult mai greu de asta data. Si fiind printre atatea piese aflate in celula alba... le vei cere ajutorul  evident. Ele insa  te vor privi cu atata indiferenta... te vor lasa stingandu-te pic cu pic. 

     Si iarasi te vei mira. Atunci vei lasa mainele jos, nevrand sa auzi de nimeni. Si vei cadea, lovindu-te  atat de tare. Apoi vei ajunge sa te stingi fara a mai ajunge sa porti titlul de invingator.

     Nu dispera . Tine minte doar ca viata e doar o bicicleta, iar ca sa iti mentii echilibrul, trebuie sa te misti in permanenta. Viata e asemeni unei competitii unde, fiecare din noi este un invingator. Doar trebuie sa participi la ea. Sunt sigura, ca la finalul cursei te asteapta victorie.

     Si... iti aduci aminte  de mine... de existenta mea doar in momentele cele mai grele ale vietii tale. Pentru ca doar eu stiu  cum sa iti alin  sufletul, sa iti vindec ranile. Pentru ca viata ta prinde culoare din nou in bratele mele. Pentru ca eu sunt balsamul sufletului tau, dar... tu nu stii de asta.  Dar... tsss... eu asta nu am zis.

     Bratele mele e casa ta, e  locul unde te refugiezi ori de cate ori esti nedreptatit, umilit sau contrazis. Pentru ca  te-ai obisnuit ca mereu ai fost alintat de mine si iti acordam toata atentia mea. Si credeai ca absolut toate persoanele procedeaza la fel.

     Imi aduc aminte  cum mi-ai intors spatele pentru prima oara si... ai plecat. Mi-ai aruncat exact trei perechi de cuvinte in aer:  Nu mai am nevoie de tine, care pur si simplu m-au doborit la pamant. Ti-am soptit apoi: Nu pleca, eu am nevoie de tine... dar tu  nu ai facut nimic decat mi-ai zambit ironic.

     A trecut ceva timp din acea seara ce mereu am considerat-o un adevarat cosmar. Si nu neg, te asteptam in fiecare noapte cu ochii inlacrimati, dar... nu ai mai venit.

     A trecut ceva timp... asteptandu-te... dar deja eram impacata cu gandul ca nu te vei mai intoarce.

     In una din seri... era prima seara cand eram destul de  ok... cand nu te mai asteptam... se aud in usa. Tocmai citeam Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain. Si eram  atat de adancita in toate povestirile redate de autor... le simteam pe propria piele... le traiam cu aceeasi intensitate ca si eroul peincipal, incat... nu auzisem bataile tale.

     

     Mai batusei de trei ori, putin mai tare de asta data incat, tresarisem. Mi-am facut un semn, lasai cartea pe canapea si cu pasi grabiti ma indreptam spre usa.

     - Cine-i? intreb eu curioasa.

     - Sunt eu, deschide-mi te rog. 

     Doamne. Nu imi venea sa cred urechilor mele. Iti recunoscusem vocea chiar si peste atata timp  Pe obraz se prelinse doar o lacrima. Dar mi-am sters-o si m-am prefacut ca nu te cunosc:

     - Cine eu?

     - Sunt eu, stiu ca ma recunosti.

     Peste cateva secunde iti deschisem usa.

     Urma liniste. Eu iti priveam sprancenele stufoase, ochii tai de un  albastru intens, buzele tale. Doamne, cat de dor imi era de ele. Tu ma  priveai pret de cateva minute. Pasii pragul, mi te pusei in genunchi si imi intinsesi buchetul bogat in trandafiri: exact cum iubesc eu. Ramasesi fara cuvinte incat te cuprinsem si am plans pe umarul tau.

     Asta seara era mult mai frumoasa si mult mai draga sufletului decat tot restul serilor cand te petreceam impreuna. Ma stransesi la  pieptul tau si imi soptii: Atat de dor imi era de tine, de mirosul tau, de buzele tale... si te aplecasi daruindu-le si  buzelor  mele atingerea ta. Si de atunci se va pastra mult mai mult timp acelasi gust dulciu de candva.

     A doua zi, de dimineata, voi deschide ochii si radia de  fericire. Vazui ca nu esti, te-am strigat la fel de dulce ca inainte, dar... liniste. Te voi mai striga o data in speranta ca de asta data te voi auzi dar... in zadar. In dormitor, langa mana mea gasii un biletel in care  recunoscusem scrisul tau ce eram pur si simplu innebuneste indragostita de el. Dar de asta data  il voi uri: Eu am plecat. Nu ma cauta, caci... nu ma voi intoarce. Uita absolut tot ce a fost asta seara. Adio.

     Iarasi se repeta cosmarul de acu cativa ani. Si nu imi doream acest lucru... defel nu imi doream acest lucru. Atunci recitii mesajul tau din biletel. Vroiam sa fie un vis. Atunci, am luat telefonul si formand numarul tau, imi stergeam obrazul plin de lacrimi cu dosul palmei.

     Sun o data... nu raspunzi. Sun a doua oara... nu raspunzi. Sun a treia oara, si... in sfarsit  iti auzisem vocea. Buna'neata skumpy. Ce faci? te intrebai eu. Tu imi raspunzi scurt si rece: Nu ai inteles  din biletel? Sa-ti spun cu voce? Ok. Nu... am... nevoie... de... tine. Si se intrerupse apelul. Te mai telefonai o data dar, de asta data imi raspunse robotul: Dvs. ati apelat numarul...

     Nu am iesit din camera zile la rand... nemaivrand sa aud  de nimeni. Apoi incetul cu incetul ieseam din starea asta depresiva in care ma aflam. Si iarasi eram ok. Imi traiam zilele cu zambetul  pe  buze. Cand in una din seri, intorcandu-ma cu buna dispozitie de la o  petrecere cu gasca, zarii chipul prea bine cunoscut ochilor mei. Te zarii pe tine... stand trist pe o banca... cu acelasi buchet trandafiri. Stiai tu cum sa ma cuceresti iar si iar. Te-ai  apropiat de mine si mi-ai cuprins umerii in palmele tale. Mi-ai spus ca ma iubesti si  doresti sa formam iarasi acel cuplu fericit.

     Ma convingi destul de usor prin aceeasi miscare (imi intinzi buchetul de trandafiri). De asta data ne vom iubi mai mult timp... nici mai mult, nici mai putin de o luna. Voi primi  vestea  despartirii noastre printr-un  mesaj-audio care ma va dezechilibra total. Si iarasi va trebui timp ca sa devin cea... de candva... fericita.

     Si iarasi va trece ceva timp... si iarasi sunt fericita. In una din seri, voi fi intrerupta de la toate activitatile... de un apel... apelul tau. Ma vei intreba cum o mai duc. Eu in schimb iti voi raspunde: Tu ai nevoie de mine... in subconstient,dar... tsss... eu nu am zis nimic.

     Ce ma face  sa ma trezesc la realitate, sunt trandafirii. Imi aduc aminte  pana si acu de frumusetea lor. Erau atat de frumosi. Nimeni nu mai avea  astfel de  trandafiri precum el. Pentru ca atunci cand ii ingrijea, se gandea la mine... se gandea ca ii va darui mie: unul cate unul.

     Ii privesc... cu atata tristete. Pentru ca sunt atat de frumosi, dar...deja ii va oferi altcuiva.

     Ma ascund... ca sa nu ma vada. Si privirea mii indreptata spre casa lui... amintindu-mi de trecutul nostru.

     Atatea amintiri incastrate in venele mele... Si cat de  mult as vrea, nu m-as putea debarasa de ele. Pentru ca daca m-as debarasa de ele, atunci as renunta  la viata. Pentru ca  ele s-au  amestecat cu sangele meu. Mi l-a otravit pic cu pic.

     Privesc straduta ingusta, putin intunecoasa si imi aminteste de fiecare sarut pe care mi l-a daruit.

     Priveam fereastra lui si atat de mult doream sa priveasca prin geam  ca sa ii zaresc chipul imbibat cu venin. Dar... nu a fost sa fie.

     Din departare zaresc un maxi-taxi. Il opresc, deschid usa... Intorc capul, arunc o privire in urma. Pe obrazul mangaiat candva de dansul, aluneca doar o pereche de lacrimi. Le sterg, si... urc. In zadar il mai astept, cersindu-i iubirea.

Îmi place ploaia pentru că spală amintirile de pe trotuarul vieţii.

     De asta data, rasaritul soarelui ii prinse pe ambii impreuna. Ea dormea cuminte. Cu capul pe pieptul lui- scut pentru inima lui jucausa. Dormea atat de dulce... cu zambetul pe buze. Ca si cum ar asculta fiecare bataie a inimii lui... mica cat pumnul ei, dar care iubeste nemarginit. Abia deschise ochii si o zari pe ea. Ridica incet capul si o tot privi timp de cateva minute. Si era cel mai fericit in acele momente cand o putea privi fara sa se sfiasca, pentru ca de fiecare data se ineca in ochii ei. Ii privi chipul, si... puse capul pe perna. Gandurile il arunca intr-o alta lume. Isi aminti de seara aia minunata care i-a amprentat sufletul. Isi aduse aminte de ultima noapte de iulie cu atatea momente. Isi aduse aminte cum o tinea in bratele lui sub clar de luna, incercand sa o incalzeasca.

     

     Atunci se ghemui la pieptul lui si mai mult. Apoi isi intoarse privirea catre el, il privi direct in ochi si il saruta. Isi aduse aminte cum ii tot soptea ceva la ureche, iar el... o intrerupse... cu degetul  aratator al mainii drepte, ii intinse abia abia buzele carnoase... rosii, si in soapta ii zise "Eu te iubesc muuult mai muuult".

     Isi aduse aminte cum priveau apusul soarelui. Isi aduse aminte cum urmareau impreuna stelele. Isi trecea des degetele prin parul ei matasos. Isi aducea aminte de mirosul ei. Mirosea a liliac. A adolescenta. Atat de mult o adora. Atunci o stranse la pieptul lui. Ea se trezi. Se intinse, sarutandu-i buzele ( abia abia atingandu-le). El inchise ochii ( de obicei asa facea cand ea il saruta- se lasa rasfatat). El o stranse la pieptul lui ca inima ei sa invete ritmul inimii lui... sa bata unison.