Pentru că atunci când îl întâlnești... atunci când îi întâlnești irișii multicolori, inima îți cântă. Pentru că e drogul ce ți-l administrezi zilnic, și... nu te mai saturi. E drogul ce-ți...

     Iar orice supradoză, nu face sufletul decât să zboare până la al nouălea cer și înapoi.

     A devenit până și aerul pentru tine. Pentru că adoră de fapt să fie aerul pe care tu îl respiri. Va pătrunde atât de ușor prin nările care niciodată nu au cunoscut aerul  plin de  prospețime. Se va amesteca lent, cu sângele-ți rece... înghețat. Va fi purtat prin  venele tale ca pe drumuri necunoscute... întunecoase.

     Va ajunge la inima ta. Va pătrunde în fiecare ventricul... plin de păienjeniș. Va aduce lumină în ele. Va aduce în ele până și aroma pielii lui, ce nu va mai pleca niciodată... Se va îmbiba în venele-ți roșii... de astă dată... în pereții inimii tale... în nările tale.

     Va fi aerul plin de iubire care-ți va mângâia buzele-ți însetate de iubire, odată inspirându-l cu poftă în plămîni.

     Și doar printr-o privire, reușește să-ți  dezgolească sufletul... să ți-l citească... ca pe un roman. E bărbatul care poate opri ploaia. E bărbatul care te face să te ridici în vârful degetelor doar pentru a-i privi ochii... în fiecare dimineață.

     Și nu importă unde călătorești... în ce direcție te deplasezi, decât doar sufletul iubitor de lângă, care te face cu adevărat să te simți acasa oriunde te-ai afla.

     Pentru că orice iarnă poate fi mai caldă atunci când te ține de mână, și orice vară e mult mai rece când nu e.