Când ai plecat, ai uitat ușa sufletului meu deschisă. Frigul a ocupat atât de rapid tot spațiul din el, încât sângele fierbinte mi-a înghețat în vene iar inima s-a oprit în loc. Plecând, ai luat cu tine o parte din mine, dar și geamantanul plin cu vise create de noi. Desenate împreună. Ai luat toate amintirile în care soarele ne bătea la geam, iar zâmbetul tău se reflecta în irișii mei îndrăgotiți de acel zâmbet ce îmi ocupa tot spațiul din suflet.

     Astăzi, când aburii expirației tale nu mai sunt în cameră, eu mai stau amorțită. Privirea mi-a rămas la fel ațintită spre ușa pe care ai ieșit. Sper să o mai deschizi vreodată și să intri. De ai ști că nici nu mai respir cum o făceam cândva, de frica să nu irosesc mirosul tău care a mai rămas cu mine. Cu el îmi acopăr rănile cicatrizate. 

    Deși e oră târzie, eu nu mă grăbesc să pun capul pe perna. Îmi tot cutreieri cele mai ascunse locuri din mintea mea, trezindu-mi din nou fiorii doar de la ecoul vocii tale blocat în timpanele mele. Sufletul cerșește în taină atingerile tale. Și nu reușesc doar decât să îmi strâng bucățile de suflet de pe podeaua rece pe care ai călcat ultima dată. Când ai plecat.

     Alerg disperată prin gânduri sperând să te găsesc îngenunchind în fața mea, făcându-mă să radiez de fericire, dar tot îmi găsesc sufletul plin de răni adânci de la care mă sting treptat. Sângerând amintiri. Până și acolo am ajuns să cad în fața ta, făcându-ți o invitație în viitorul meu. Dar tu nu îl mai auzi. Ești prea departe.

     După geam, e dimineață, iar eu nu am închis un ochi. Am devenit o somnambulă. Tot cu gândul la tine m-a găsit. Oare tu tot la mine te-ai gândit?