Am inspirat în grabă mirosul tău în speranța că momentul despărțirii îl voi depăși ușor. Și, totuși, ce naivă am fost. Ți-am privit însetată chipul. Pentru ultima dată, m-am ridicat în vârful degetelor așa cum obișnuiam să o fac în fiecare dimineață, oglindindu-mă în ochii tăi. Ei erau oglinda sufletului meu. De fiecare dată când îi priveam, îmi vedeam sufletul ca o mare liniștită. Astăzi însă, valurile reci se izbesc puternic de pereți, ce tot mai des îmi amintesc că deși afară-i soare, în suflet e cumplit de frig.

     Aburii expirației tale mi-au acoperit în întregime buzele-mi însetate de al tău sărut plin de pasiune. M-au luat fiorii. I-am simțit pe spate. Pe mâini. Pe gât. În sânge. În cameră e o liniște mormântală și doar respirația ta o mai aud. Din depărtare. De astăzi o voi căuta mereu. Peste tot. Și, nu voi mai putea să o mai ascult vreodată.

     Ai plecat. Îți văd umbra cum devine din ce în ce mai mică, iar eu deja te caut disperată prin cameră. Prin așternuturi. Prin poze. Prin gânduri. Prin vise. Mă îmbrăc cu promisiunile tale. Cu visele mele. Și tot îmi este frig. Teribil de frig. Pentru că tot vise vor rămâne. Promisiunile tale la viitor astăzi au devenit gri la trecut. Abia mai reușesc să îmi găsesc puteri să privesc înainte. Și, tot pe tine te văd. Mâna mi se întinde involuntar spre tine, rugând parcă să nu mai pleci. Și, totuși o faci. Spațiile dintre degete sunt goale, la fel ca și sufletul ce credea în viitorul nostru fericit. Frigul mi-a ajuns până în vertebre. Liniștea e din ce în ce mai dureroasă. Până mai ieri, o căutam ca să îmi pun capul pe pieptul tău să îți ascult inima. Astăzi mă apasă tot mai tare.

     De vei privi înapoi, să știi: ușa sufletului meu e încă deschisă. Doar pentru tine, iubitul meu!