E o dimineață cu ploaia după geam. Picăturile se lovesc prea puternic de sticla abia aburită. În cameră e cald. În piept, inima abia mai bate. A înghețat de la atâta frig în suflet.

     Ceasornicul ticăie a nu știu câta oară și tot mai deranjant devine sunetul pentru timpanele în care doar viscolul mai vuie. Privirea îmi e ațintită în tavanul ce era cerul meu. Cândva. Astăzi e plin de norii prea întunecați.

     Am deschis robinetul și am lăsat apa rece să se izbească de piele, ca să ajungă până în pori.

     M-am machiat strident, mi-am îmbrăcat ultima rochie neagră la fel ca în interiorul meu. La ieșire, am aruncat o ultimă privire în dormitorul „ nostru”, plin de iubire de cândva. Mi-am atins vârful degetelor de ultima noastră poză în care îmi purtai iubirea în ochi și zâmbete. O ultimă lacrimă s-a strecurat printre pleoapele-mi la fel de grele, ce s-a prelins pe obrazul prea însetat de atingerea ta.

     Mi-am acoperit fața pe care ușor îmi poți citi suferința, cu voalul negru- transparent.

     Am deschis larg ușa. Ți-am transmis o invitație, dar tu nu ai mai venit.Ai rămas o amintire vie. Ai rămas o umbră în depărtări.