Tu. Doar tu ai avut puterea să insufi viață în sufletul meu și ai reușit să adaugi luciul în ochii mei prea sumbri. S-a aprins ca două stele și ai adus lumină în galaxia mea.

     La prima ta atingere, s-a produs explozia solară, iar eu... nu puteam decât să te admir. Mi-am pierdut toate cuvintele. Stelele luminau din ce în ce mai intens, ce continuau să îmi lumineze viitorul.

     Dar tu ai ales să dispari. Prea devreme şi mult prea repede. Într-un sfert de secundă, sumbrul m-a stăpânit. Iar stelele, ardeau în așteptarea ta. În căutarea fenomenului unic care l-am creat împreună, naivă fiind, alergam în tot spațiul. În căutarea ta. Era un drum prea lung necesității de a-ți revedea chipul.

     Stelele continuau să sclipească doar pentru tine, fără a mai da însemnătatea tuturor ce mă înconjurau. Te căutam disperată pentru a-ți revedea chipul, pentru a-ți inspira mirosul și mai adânc. Și nu reușeam decât să mă lovesc prea puternic de alte ”corpuri cerești”, ce-mi făcea sufletul bucăți prăfuite ce așteaptă alinarea ta.

     E un drum prea obositor. Și eu tot nu te-am găsit. Câte galaxii ne despart?